Teză de doctorat (11)

- continuare -

       Mergând așa pe poteca adevărului în căutarea a ce îngroapă pisica, ne paște un pericol nebănuit: acela de a generaliza că orice se poate compara cu titlul tezei mele de doctorat.

       Nimic mai fals! Există și lucruri care nu au de-a face cu ce îngroapă pisica.

       Atunci când acestea există.

       Și paradoxal, doar atunci când ele nu există, deci lipsesc, le putem compara cu ce îngroapă pisica. 

       Nu știu dacă deja v-ați dat seama, dar în acest subcapitol al tezei mele de doctorat voi analiza două trăsături fundamentale ale personalității, și anume, inteligența și caracterul.       Sunt două însușiri pe care le întâlnim la câini (trebuie să recunosc, chiar dacă nu-mi convine!), pisici și uneori la oameni.

       Cum despre inteligența și caracterul la pisici și la câini, nu vă interesează, voi face o scurtă abordare a prezenței lor la oameni, prezență care este din ce în ce mai rară, asta ca să nu spun că-i absentă.

       Abia dacă poți găsi ici colo câte un biped care să le posede pe amândouă. Și asta numai dacă te încumeți să urci în vârf de munte pe la vreun schit uitat de timp sau să cutreieri prin pădure ori pe câmp în căutarea vreunui țăran autentic.

       În schimb, nu ducem lipsă de cei la care aceste două trăsături lipsesc, uneori, chiar cu desăvârșire.

       Să luăm politicienii. Arătați-mi unul la care cele două trăsături sunt în exces. Inteligența, este opusul prostiei, nu-i așa? Și ce a spus Napoleon despre prostie? Că în politică, prostia nu e un handicap.

       Păi  dacă Napoleon a spus așa ceva, cine ar îndrăzni să-l contrazică?

       Cât despre caracterul la politicieni, cunoașteți vreunul care să-și respecte promisiunile sau măcar cuvântul dat?

       Să luăm o altă categorie, la care cele două virtuți lipsesc cu desăvârșire: polițiștii.

       Dar despre ei, în episodul următor.

(Va urma)