duminică, 31 octombrie 2010

Zborul

 
Posted by Picasa
Şi astăzi am avut o aniversare. A trecut un an de când am căzut de la geam, de la etajul 4, unde locuiesc împreună cu bipezii mei. De fapt, ei spun că am căzut, părerea mea este că am zburat. Exact în urmă cu an, s-au gândit ei să scoată de la ferestre plasele contra ţânţarilor.
I-am auzit sfătuindu-se: gata, s-a făcut frig afară, ar fi trebuit să dispară muştele, ţânţarii şi celelalte gângănii, deci putem da jos plasele căci nu-şi mai au rostul. Şi apoi, mai filtrează şi lumina, producând un fel de umbră ce reduce vizibilitatea şi accentuează întunericul din casă. Asta era logica lor. A mea era alta. Încă din primăvară, câteva vrăbii grase şi obraznice, foarte gălăgioase, au început să vină la geamul nostru de la bucătărie. Întâi timide, ţop, ţop, ţop, cip-cirip... au şi atras atenţia mamei care a început să le pună firimituri. Apoi, s-au prins că sunt protejate de mine prin plasă... Şi dă-i guleai! Şi-au luat ciocul la purtare şi nici nu mă mai băgau în seamă. M-au exasperat, îmi venea să-mi smulg mustăţile de ciudă! Când am observat că şi ai mei ţin cu ele, m-am resemnat şi am început să nu le bag în seamă nici eu. Dar, cum "cu răbdarea, treci marea", m-am pus la pândă şi am aşteptat. Şi clipa cea mare sosii când au dat jos plasele. Nici nu apucase vrăbioiul cel umflat să se aşeze căci am ţâşnit spre el ca un adevărat motan ce sunt. Însă n-am apucat să pun lăbuţa pe el deoarece, imediat ce m-am văzut în aer, mi-am adus aminte că nu ştiu să zbor. Am aterizat destul de bine, totuşi, ţinând seama de înălţime şi betonul de jos. M-am zdrelit la botic, un picioruş aproape l-am dislocat, scara blocului am pus-o în alertă iar în casă am provocat mare jale. Probabil că am pierdut încă una din nenumăratele vieţi pe care le avem noi cei din neamul pisicesc. Dar am văzut şi partea bună a lucrurilor. Mi-am dat seama că, totuşi, şi pe mine mă iubeau la fel ca şi pe enervantele alea de vrăbiuţe!

vineri, 29 octombrie 2010

Aniversare

Nu-i cine ştie ce. Astăzi se împlineşte o lună de când am ieşit şi eu în lumea asta virtuală prin intermediul blogului meu, care-mi poartă numele. De sărbătorit, o voi face cu prietenii mei, cu năşica Renata şi poate cu Ifim, dac-o fi pe fază. Ca procedură sau mai bine zis, ca şi modalitate de a sărbători, pe cei bipezi îi las în voia lor, adică, pot sărbători după cum îi duce capul. În ceea ce mă priveşte, eu mi-am propus câteva reprize de somn odihnitor, mai multe vizite pe la bolurile cu crocănţei, lăptic şi cărniţă suculentă, mofturi-cât cuprinde, dar nu până la a-i enerva şi să uite că totuşi, este o mică aniversare! Apoi mai am în program câteva reprize de joacă în şi cu razele de soare, câteva ture prin casă cu sărituri, urmăriri, piteli, ascuţit gheruţe... Sigur voi avea şi o şedinţă de expunere a blăniţei la razele de soare. Mă veţi întreba, bine, dar dacă nu va fi soare? Exclus! Aţi uitat că le am cu prognozarea timpului sigur? Altă problemă care-mi dă de gândit este numărul acestei postări: 13! O fi coincidenţă, pură întâmplare sau ceva premeditat cu multă vreme înainte? Singuri puteţi să trageţi concluziile care se impun. Dar oare, vă mai întreb eu, 13 este cu noroc sau ghinion?!

duminică, 24 octombrie 2010

Zi de zi, dis de dimineaţă

Ce ţi-e şi cu bipezii ăştia! Toată ziulica mă cocoloşesc spunându-mi că mă iubesc, mă strâng în braţe şi mă ciufulesc, exact acolo unde nu-mi place deloc, exasperându-mă la nervi. În schimb, nu au pic de încredere în mine. Spun că sunt un trădător, că neamul nostru pisicesc umblă doar cu şi după interes.
Ce să spun, parcă neamul lor omenesc umblă cu şi după altceva...
Oricum, faptul că nu au încredere în mine, mă enervează la culme, iritarea ajungându-mi până-n vârful cozii. Mi-am făcut un obicei sănătos de a-i trezi în fiecare dimineaţă, precis, ca un ceas elveţian, cu exact cinci minute înainte de a le da deşteptarea telefoanele lor mobile, pe care le folosesc doar pe post de ceas deşteptător, calendar, agendă sau pentru câte-o ceartă.
Ar putea renunţa foarte uşor la ele, măcar dimineaţa, eu preluând, ca pe-o datorie de onoare, sarcina de a-i trezi. Dis-de-dimineaţă, în fiecare zi, când îmi apropii mustăţile mele sensibile de urechile lor şi încep să le şoptesc mau, ma-mau, mauuu din ce în ce mai insistent, pentru a fi sigur că-i trezesc, ce credeţi că fac bipezii mei? În loc să percuteze ca la carte şi să folosească poziţia care-i deosebeşte de noi, dând fuga la cămară ca să-mi scoată un binemeritat pliculeţ cu mâncare suculentă, ei încep să arunce cu perne prin dormitor, sperând să mă nimerească... Păi asta e recunoştinţa lor, asta e dovada lor de iubire?

miercuri, 20 octombrie 2010

Renata, cum îl chema pe Motan?

Aţi auzit, sau mai bine zis, aţi văzut ce m-a întrebat Renata? Dacă mi-a spus sau a omis să-mi spună că mă iubeşte?! Ce să-ţi spun năşică, dacă nici tu nu ştii şi nu ţi-aduci aminte dacă mi-ai spus da ori ba că mă iubeşti, eu de un' să ştiu dacă nu te-am auzit? Ş'apoi, a văzut cineva vreodată ca un motan să spună "Stop! Staţi aşa! M-am săturat de iubirea voastră"!
Părerea mea este că, dacă cineva ne este drag, noi nu greşim dacă îi spunem că-l iubim. Bineînţeles că-i dăm sacâz ...la corzi ori coarde, sau la limbă (aşteptăm "Diacritica" să ne lămurească) sau la gheruţe... Linişte... Mauuu! Şi eu te iubesc năşica Renata!
Cred că intenţionat nu ne-ai spus cum îl chema pe Motan, că avea un nume... Ai vrut să vezi dacă te iubim...
Miauu...TE IUBIM!

luni, 18 octombrie 2010

meteo

De când umblă cu elicoptere prin cap, tata Ifim nu prea-mi mai lasă lăbuţele mele hărnicuţe să umble pe tastatură. Dar l-a pus mama să dea cu aspiratoru', ca să se înveţe minte şi aşa reuşii şi eu să împuşc, prin intermediul tastaturii, bineînţeles, câteva vorbe omeneşti. La ce vacarm e în casă şi la cât de surd e, sper să nu se prindă că i-am tras-o, motăneşte vorbind, el crezându-mă ascuns sub pătură (căci încă n-au scos plapuma)!
Şi după cum mieunez (sau mauuunez), mă rog, înţelegeţi voi, folosesc şi eu expresia pe care o am la "îndemână" (aici nu se potriveşte să folosesc un termen pisicesc), doar sunteţi prietenii mei, trebuie să dezvolt subiectu' cu meteorologia. C'aşa m-a rugat năşica Renata!
Păi, mauuu, e simplu. Acuşi mi-am dat seama! În patru vorbe omeneşti, v-am ciuruit! Iată-le:
- "Eu semăn cu Busu!"
Mauuu! V-am ciu-ru-it, nu-i aşa? Sau poate că el seamănă cu mine... încep să mă încurc. Glumesc, da' hai să trec la subiect, căci acu termină cu aspiratu' şi vine... Mauuu, vis urât!
Deci, sau aşadar, când noi, animăluţele astea gingaşe, blânde (după caz), cu blăniţa mătăsoasă (ca ce, nu vreau să intru în amănunte), cu mustăcioarele ca şi genele domnişoarelor somnoroase şi frumoase, cu gheruţele... tot ca ale domnişoarelor frumoase... mauuu, tot intru în amănunte... Atunci când ne toaletăm blăniţa şi dăm cu lăbuţa pe la urechiuşe, sigur va ploua. Sigur urmează vreme urâtă!
Şi "sigur" înseamnă 100%, iar "probabil" înseamnă 40%. D'asta l-a tras de urechi Moisil pe Topor.

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Numa' beneficii

Asta înseamnă o pisică la casa omului. Titlul ar putea fi şi "Bune pe timp de criză!", ca orice biped să-şi dea seama imediat că mă refer la noi şi la foloasele pe care le aducem noi. Iată numai câteva dintre aceste beneficii:
În primul rând, vreau să mă refer la cele de ordin economic, că asta-i doare pe ei cel mai mult. Spre exemplu, bipezii mei sunt nevoiţi să nu arunce banii în vânt pe nişte lucruri de snobism, care mie nu-mi fac trebuinţă. Nu-şi fac griji să schimbe televizoarele. Astea noi şi extraplate nu-s bune pentru mine, că nu-i loc de întins şi tolănit pe ele, pe când astea mai vechi, parc-ar fi fost gândite pentru noi şi obiceiurile noastre nobile. Apoi, nu că şi-ar permite, dar nici nu cutează să se gândească să shimbe canapelele, scaunele şi alte lucruri, mai ales la cele elegante, din piele, căci imediat aş contribui la designul acestora, gheruţele mele fiind în stare să lase nişte amprente plăcute la vedere, inconfundabile.
Să luăm un alt domeniu, cel medical. Eu sunt doctorul casei! Eu ştiu ce şi când îi doare pe fiecare! Credeţi că degeaba îmi place să-i călăresc şi să dorm pe ei? Nu că lor le-ar displace, dar acolo simt eu că-i doare şi astfel le alin durerea. Ca să nu zic că eu ştiu mai bine ce le face rău şi ce nu. Aţi văzut cum fug eu de ţigară, aţi văzut cum îngrop eu cafeaua sau altă porcărie de-a lor? Aş putea fi bucătarul casei, mai ales ca să gust mâncarea. Eu nu mă reped ca haplea să înghit tot ce-mi iese în cale prin bucătărie şi apoi să mă plâng că am mâncat mult şi mă doare burta. Dac-ar fi şi ei cumpătaţi ca mine...
Cu siguranţă că pot fi şi sunt chiar meteorologul casei, la mine fiind exclusă acea marjă de eroare de 60% în prognozarea timpului probabil la care, de fiecare dată, apelează "profesioniştii". De fapt, dac-aş fi lăsat să prezint meteo, ar dispărea termenul de "timp probabil", prognoza mea fiind sigură. Pot fi şi astrolog, vă pot prezenta horoscopul şi n-aş face-o pe ghicite. Şi ar mai fi multe altele, dar mi s-a făcut de un somn...

miercuri, 13 octombrie 2010

Marţi, 13 şi pisica neagră

Astăzi suntem în 13 şi am observat că multă lume este superstiţioasă. Lumea bipedă, în general, dar şi unele personaje din lumea noastră pisicească. Având în vedere că şi eu sunt motan negru, unde mai pui că am şi 13 ani, nu mă aştept ca astăzi să am vizitatori. Aşa că, pot să-mi fac puţin de cap şi să mai descopăr câte o mică taină într-ale calculatorului, eu fiind autodidact, după cum cred că v-aţi dat seama.
Ştiu că este nepoliticos, dar trebuie să vă previn că s-ar putea ca pe unii dintre voi să vă trec în blogrollul meu sau într-al lui Ifim, (căci deja mă lasă să umblu şi prin lucrurile lui) înainte de, sau fără a vă cere permisiunea. Am auzit că aşa făcea un tip pe care-l chema Miciurin.
Nu ştiu dacă acel Miciurin era motan ca mine sau biped. Şi nici nu ştiu dacă era negru, roşu sau alb. Dar foarte tare mi-a plăcut când a zis-o: "Nu trebuie să aşteptăm darurile naturii. Datoria noastră este să le luăm singuri". Ăsta a gândit motăneşte, ca mine. Nici nu ştiţi cât adevăr conţin aceste vorbe ale lui.
Revenind totuşi la problemele noastre, vă spun sincer că 13 îmi dă de gândit numai atunci când pică într-o zi ploioasă de marţi.

luni, 11 octombrie 2010

Mărturisire

...Serafina, Nataşa, Musette, Chiţirel, Nera... ce frumuseţi îmblănite, ce ochi minunaţi, ce priviri galeşe, ce prinţese şi, totodată, cerşetoare, ce codiţe şi ce mustăţi, câtă blândeţe şi ferocitate! Mauuu! Cred că sunt bolnav, sau m-am îndrăgostit (asta ar fi trebuit să vă las pe voi să ghiciţi, nu se cade s-o spun eu, dar povestea lu' Jao încă-mi stăruie în minte şi nu mă pot abţine de la câte o scurtă explicaţie).
A avut dreptate Renata atunci când i-a zis lu' tata: "Ţi-ai făcut blog, ai dat de belea! Tre' să te ţii de el, nenică! Ce-ţi trece prin cap, scrie-n el, fără frică. Nu prea merge s-o fentezi." Na, că dădui şi eu peste aceeaşi belea. Eram în stare să vă promit că mă voi ţine de el cu toate gheruţele mele de la cele patrulăbuţe, neştiind că e aşa de alunecos şi chiar complicat. Credeam că e uşor ca somnul.
Apropos, tata Ifim zice că somnul, pe vreme de criză, este cea mai potrivită îndeletnicire, cea mai rentabilă activitate, cel mai important domeniu de interes social şi naţional, care poate să scoată din criză ţara noastră şi pe ale ei popoare conlocuitoare, bipede sau cu patru labe. A văzut el la televizor că până şi bipezii care conduc ţara, ca să aibă mai mult spor, chiar în casa construită de popor, recurg uneori la acest hoby atât de reconfortant. Este foarte plăcut, odihnitor, chiar nu costă nimic, generator de economii la energie pură, aer, apă, lumină, căldură, aducător de linişte şi mulţumire sufletească. Mai ales dacă, subliniază tot el, este combinat cu foamea, o altă trăsătură definitorie a neamurilor noastre pe vreme de criză. Efectul se manifestă imediat şi se atinge randamentul maxim dacă în această ecuaţie intervine şi frigul, care ne este atât de familiar!
Trebuie şi eu să vă mărturisesc faptul că scurta mea hoinăreală pe net m-a dat peste cap. Am văzut bloguri atât de frumoase, încât m-au făcut să mă simt ca Bănel în preajma Ramonei sau a Elenei. Ceea ce mă ambiţionează să fac şi eu ceva. M-am gândit să editez aici, pe acest blog al meu, un album cu cele mai reuşite poze ale mele. Nu-i aşa că deja v-am făcut curioase, mâţe frumoase ce sunteţi?!:)

joi, 7 octombrie 2010

Epilog la "Avem!"

V-am spus parcă într-o povestioară anterioară că înţeleg nu numai tot ce se petrece, ci şi tot ce se pune la cale. Dar parcă de data aceasta a fost prea de tot. Dimineaţa zilei de ieri începuse foarte bine pentru mine. Prima care mi-a adus o bucurie a fost Renata, care mi-a spus clar că puricii de pe ecran nu râvnesc la blăniţa pisicilor. Apoi l-am auzit pe tata spunându-i mamei că încă nu s-a terminat criza, ceea ce m-a făcut să cred că nu o să-mi mai cumpere zgărdiţă, cel puţin pâna la ieşirea din criză. Afară s-a făcut frig, a început să plouă, ceea ce m-a făcut să sper că scap şi de băiţă. Când am văzut că au pornit şi centrala iar caloriferele s-au încălzit exact după placul meu, eram în culmea fericirii. Deja gândul meu zbură la Pisone şi la joaca lui sălbatică cu puii de vulpe, pe acel domeniu minunat, unde ziua nu e zi iar noaptea nu e noapte. Şi cum visam eu întins pe păturica de pe calorifer pusă special pentru mine, l-am auzit pe tata spunându-şi ideea cu glas tare: Am găsit soluţia! Facem un împrumut la CAR şi-i cumpărăm zgardă lui Baghi. Atunci, pe loc, visul meu s-a spulberat şi mi-am dat seama că nu scap nici de băiţă. Ce s-a întâmplat mai departe, puteţi vedea în fotografiile de mai jos, căci mi-a pierit cheful de scris.

marți, 5 octombrie 2010

Avem!


   Trecuse bine de miezul nopţii când urechiuşele mele sensibile au tresărit la strigătul mamei: "Avem purice! Hai băieţi, sculaţi, avem purice". Se ridică tata buimac din pat, caută întrerupătorul pe bâjbîite, aprinde lumina, mormăie ceva neinteligibil pentru mine şi încearcă să se bage înapoi sub pătură. Idee neinspirată care stârni o nouă reacţie a mamei: "Ce faci, n-auzi că avem purice?" "De unde ştii, l-ai auzit?" "Nu, l-am simţit. Hai să-l căutăm!" Şi au început vânătoarea de vrăjitoare la două noaptea. Aşternut răvăşit, pături scuturate, perne bătute, aerisit dormitorul, schimbată lenjeria (asta cu cearceafuri curate nu-mi displace, oricât de des s-ar întâmpla). Dar cel mai mult mi-a plăcut să-i văd pe jos în patru labe, făcând pe detectivii. După o anume perioadă în care investigaţia nu a avut succes, iar o aud pe mama: "Cred că mi s-a părut!" "Bine, dar dacă totuşi nu ţi s-a părut, de unde să fie? De la Baghi?" "Nu cred, imi sare ea în apărare. Era purice de câine. Cred că l-am adus eu de la muncă, unde avem destui maidanezi care se gudură pe la picioarele mele." Apoi s-a făcut linişte, dar nu pentru mult timp, doar până ce sforăitul lu' tata a început să-mi gâdile urechiuşele în mod plăcut. V-am spus cele de mai înainte ca să ştiţi de unde-mi vin gândurile care mă frământă acum. Demult n-am mai auzit-o pe mama să rostească un "avem" atât de hotărât. De obicei foloseşte un "nu" hotărât înaintea lui. Deci "avem" este un lucru pozitiv. În al doilea rând, cred că mâine mă paşte cel mai oribil lucru pe care trebuie să-l suport: o băiţă. Asta mă face să gândesc iară nagativ. Apoi, cu toată criza de afară, cred că m-am făcut cu o zgărdiţă nouă, nu second hand. Asta-i şi pozitiv, şi negativ. Şi ultima problemă: Oare nu e primejdios să stau mult în faţa calculatorului ştiind că acesta poate avea virusuri iar ecranul purici?

luni, 4 octombrie 2010

Să dăm sfară-n ţară şi peste hotară

Fraţilor cu patrulabe, griezi, maidanezi, vărgaţi, pătaţi, de apartament sau acostament, cu copite, lăbuţe sau gheruţe, astăzi este Ziua Animalelor, este Ziua Noastră!
Data de 4 octombrie este recunoscută de bipezi ca fiind ziua noastră, iar ocrotitorul nostru, pe anumite meleaguri, este Sfântul Francisc de Asissi, care a proclamat această sărbătoare încă din 4 octombrie 1226.
Era normal, măcar atâta atenţie să ne acorde cei ce preferă să umble în două picioare. De fapt, cei ce nu-şi mai folosesc nici picioarele, deplasându-se pe două sau patru roţi, pe bile, rotile sau şine. Aiuriţi cum îi ştim, în curând n-o să-şi mai folosească nici creierul, singurul organ superior celor ale noastre, primit în dar de la Dumnezeu. Mulţi dintre ei nici nu ştiu că noi, vieţuitoarele, am prins viaţă înaintea lor.
Mi se pare normal şi firesc să ne acorde măcar un dram de atenţie şi recunoştinţă după importanţa pe care o avem pentru ei. Din moment ce şi-au umplut calendarul cu sărbători idioate cum ar fi, dau exemple aleatorii, ziua rumeguşului, şurubului, roţii pătrate, a capacelor de bere, a sticlelor goale ş.a.m.d., sper să nu aibă pretenţia că ne-au acordat un mare privilegiu. Totuşi, ca să nu cad în extremă, zic să le mulţumim acelora care ne iubesc, care văd bunătatea şi frumuseţea noastră, care îşi dedică viaţă pentru noi, făcând un ţel din salvarea noastră.
La mulţi ani de Ziua Animalelor!

duminică, 3 octombrie 2010

O idee preconcepută

Doar nu vă aşteptaţi acum să fac miau-miau despre Madagascar şi despre minunatele aventuri ale prietenilor noştri din Africa şi de prin alte părţi. Mai am multe să vă spun despre mine.
Lăbuţele mele încă nici nu s-au acomodat cu tastatura iar mouse-ul continuă să mă enerveze ca şi cum ar fi un şoricel adevărat. Asta-mi distrage atenţia şi-mi creează acea stare de nervozitate şi încordare maximă, stare atât de firească neamului nostru pisicesc în momentele decisive.
Se spune că "mâţa blândă zgârie rău". Vă contrazic, nu este adevărat. Aceasta este o idee preconcepută. Şi vă dau doar două exemple.
În primul rând, pe mine. Eu par blând şi niciodată n-am zgâriat pe nimeni.
Este adevărat că tata a schimbat lemnăria cu termopanele şi a renunţat să mai cumpere canapele noi. Dar faptul că unele obiecte din preajma mea s-au deteriorat mai rapid, este ceva normal. Eu sunt o felină şi am în vârful gheruţelor unghiuţe care trebuie schimbate continuu. Cum la fel de adevărat este şi faptul că mama trebuie să poarte şi vara mănuşi, dacă nu vrea să i se vadă mâinile. Dar ea singură s-a zgâriat în gheruţele mele.
În al doilea rând, pisicile care zgârie nu au o înfăţişare blândă. Adică noi nu ne ascundem adevărata faţă, aşa cum faceţi voi, bipezii. Aţi văzut ghemul de blană din mâna Nataşei?
Avea o figură bândă?