sâmbătă, 16 octombrie 2010

Numa' beneficii

Asta înseamnă o pisică la casa omului. Titlul ar putea fi şi "Bune pe timp de criză!", ca orice biped să-şi dea seama imediat că mă refer la noi şi la foloasele pe care le aducem noi. Iată numai câteva dintre aceste beneficii:
În primul rând, vreau să mă refer la cele de ordin economic, că asta-i doare pe ei cel mai mult. Spre exemplu, bipezii mei sunt nevoiţi să nu arunce banii în vânt pe nişte lucruri de snobism, care mie nu-mi fac trebuinţă. Nu-şi fac griji să schimbe televizoarele. Astea noi şi extraplate nu-s bune pentru mine, că nu-i loc de întins şi tolănit pe ele, pe când astea mai vechi, parc-ar fi fost gândite pentru noi şi obiceiurile noastre nobile. Apoi, nu că şi-ar permite, dar nici nu cutează să se gândească să shimbe canapelele, scaunele şi alte lucruri, mai ales la cele elegante, din piele, căci imediat aş contribui la designul acestora, gheruţele mele fiind în stare să lase nişte amprente plăcute la vedere, inconfundabile.
Să luăm un alt domeniu, cel medical. Eu sunt doctorul casei! Eu ştiu ce şi când îi doare pe fiecare! Credeţi că degeaba îmi place să-i călăresc şi să dorm pe ei? Nu că lor le-ar displace, dar acolo simt eu că-i doare şi astfel le alin durerea. Ca să nu zic că eu ştiu mai bine ce le face rău şi ce nu. Aţi văzut cum fug eu de ţigară, aţi văzut cum îngrop eu cafeaua sau altă porcărie de-a lor? Aş putea fi bucătarul casei, mai ales ca să gust mâncarea. Eu nu mă reped ca haplea să înghit tot ce-mi iese în cale prin bucătărie şi apoi să mă plâng că am mâncat mult şi mă doare burta. Dac-ar fi şi ei cumpătaţi ca mine...
Cu siguranţă că pot fi şi sunt chiar meteorologul casei, la mine fiind exclusă acea marjă de eroare de 60% în prognozarea timpului probabil la care, de fiecare dată, apelează "profesioniştii". De fapt, dac-aş fi lăsat să prezint meteo, ar dispărea termenul de "timp probabil", prognoza mea fiind sigură. Pot fi şi astrolog, vă pot prezenta horoscopul şi n-aş face-o pe ghicite. Şi ar mai fi multe altele, dar mi s-a făcut de un somn...

10 comentarii:

  1. Miao, că bine zici, Baghi! Şi mare dreptate ai!

    RăspundețiȘtergere
  2. Baghi,
    dezvoltă cu timpul probabil că e foarte interesant!
    Eu ştiam doar că aveţi talente fengshui, că ştiţi unde se plasează căpătâiul patului într-o cameră...
    Că sunteţi doctori buni, aia da, dar aici nu trebuie să te dai mare, şi căţeii sunt excelenţi diagnosticieni.
    Voi, însă mai sunteţi şi vindecători.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ai perfectă dreptate! Serafina se plimbă pe spatele meu de câte ori acesta dă semne că am...obosit! Și îmi trece. Ce ne-am face fără voi, blănițe moi, care torc liniștitor și au privirea atât de demnă! Salutări de la Serafina, miau! :P

    RăspundețiȘtergere
  4. Baghi, înainte de culcare, o să-ţi spun o poveste.
    O dată, pe când trăia Lachi, am adus în casă un motănel călacat de un 4X4, într-o zi caniculară.
    O să zici - păi ce contează, că era caniculară?
    Contează! Canicula i-a salvat viaţa. Se înmuiase asfaltul în aşa hal, că pneurile lăsau şanţuri în asfalt. Carosabilul era "elastic". Strivirea motanului s-a terminat doar cu o oribilă rană pe gât. Pisoiul negru părea muribund. Mi-am dat seama că nu poate mânca şi i-am dat doar puţină apă şi lapte. Pe urmă mi-am făcut montajul psihologic, cum o să rezist eu să scot din casă cadavrul unui mic animal. Pisicul a încercat să bea, dar n-a reuşit. Lachi îl privea interzis.
    L-am mângâiat o vreme, pe urmă a lipăit nişte lapte. La un moment dat a început să miaune, cumva că voia afară.
    L-am dus în grădina blocului.
    Nu l-am mai văzut câteva zile. Mi-am închipuit că murise.
    Într-o zi, când s-a întors Lachi de la plimbare (uneori ieşea singur), motanul negru îl urma. Au intrat amândoi în casă. Lachi l-a condus la castronul cu boabe şi l-a privit foarte atent şi răbdător cum mănâncă. El a mâncat ce-a rămas.
    Ca prin minune, rana oribilă de la gât se închisese. Lachi şi-a luat locul lui, pe colţul canapelei. Motanul l-a urmat. L-am ajutat să se cocoaţe alături, dar nu foarte aproape. Era evident că încă e un intrus.
    A doua zi dimineaţa i-am scos pe-amândoi, Motanul (deja avea nume) n-a mai revenit în casă.
    În lunile următoare şi-a luat regim de vizitator, venea uneori la prânz sau la cină, mâncau împreună, dormeau puţin... pe urmă Motanul voia pe stradă.
    Lachi îl agreea cu măsură, adică nu-i făcea niciun rău, dar nici nu ar fi admis să-l facem locatar permanent.
    ...
    Plimbările în trei erau un spectacol. Uneori, Motanul urma traseul nostru în paralel, prin copaci şi, când simţea că ne-am îndepărtat prea tare, mieuna disperat să-l aşteptăm şi pe el. În faţa intrării în bloc, la întoarcere, sărea din ultimul tei direct pe asfalt şi se autopoftea la masă.
    ...
    Am petrecut sâmbete şi duminici agreabile, toţi trei, pe canapeaua în formă de L, dormind toţi deodată, visând toţi deodată... :)
    Şi da, fac o paranteză, când te loveşte o criză de cistită, n-ai nevoie de biseptol dacă ai Motan. Trebuie doar să te culci cu faţa în sus şi să aştepţi. Individul ţi se cocoaţă pe abdomen, în zona numită "micul bazin" şi ţie nu-ţi rămâne decât să tragi un pui de somn. Te trezeşti ca nou. Sunt suficient de "specialistă" să-mi dau seama că nu-i vorba doar de căldură, mai e ceva, un transfer energetic "bun" care ţi se întâmplă.
    ...
    După ce a murit Lachi, Motanul a stat sub geamul nostru o lună, noapte de noapte. M-a întâmpinat de zeci de ori, dar nu m-a lăsat să-l ating, niciodată. Şi niciodată nu a mai venit sus, în casă. A trebuit să-mi înfrâng orgoliul de biped şi să admit că nu pe mine mă vizita, ci pe prietenul lui, la fel de patruped, care-i cedase mâncarea când era rănit.
    Trebuie să-ţi mărturisesc, Baghi: de când cu Motanul, care acum revine extrem de rar pe lângă blocul meu , am descoperit că şi lumea voastră, mai mică - altitudinal vorbind - decât a căţeilor, e la fel de misterioasă şi fermecătoare.
    Şi, oricum, mult, cu mult mai interesantă decât a bipezilor.
    Ca să zic aşa, lumea bipezilor rămâne, totuşi, lumea a treia.

    Noapte bună, Baghi!

    RăspundețiȘtergere
  5. Grişa, de la tine mă aşteptam să-mi dai dreptate, fiind şi tu, motan ca şi mine, dar faptul că şi Serafina îmi dă dreptate, mă face să fiu fe-ri-cit!

    RăspundețiȘtergere
  6. Îţi sărut mânuşiţele, năşică Renata!
    Este cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o înainte să mă fure somnul, şi tu ştii că pe mine mă fură somnul foarte des.
    Povestioarei tale, care este şi adevărată, i-ar sta mult mai bine ca postare şi nu ca şi comentariu. Îţi mulţumesc că ţi-ai ţinut promisiunea şi mi-ai povestit despre Lachi şi Motan. Te aştept mai des, căci oricând, eşti binevenită, năşică Renata!

    RăspundețiȘtergere
  7. Extraordinara povestea Renatei, ai dreptate, merita titlu de articol, nu de comentariu. Cat de complexa si calda e lumea pisicilor. :P
    Baghi, fii fericit ca ai atatia prieteni!

    RăspundețiȘtergere
  8. Mirela, miauuu... sunt fe-ri-cit! Şi să ştii că Serafina a contribuit cel mai mult la fericirea mea! Îţi place ce năşică am? Ai văzut că am deja mulţi prieteni?! Prietenii, şi mai ales cei ca mine, cu patrulăbuţe, cu blăniţă mătăsoasă, cu mustăţi şukare şi coada, tot timpul ca o întrebare, sunt cei care vă fac viaţa mai frumoasă. Ţi-am povestit despre tata Ifim, dar nu ştiu dacă ai văzut ce năzbâtii îi trec prin cap. Dacă eşti curioasă, îl găseşti în blogrollul meu. Miauuu! Am nevoie de un pic de ajutor, căci de două zile, nu prea mai mă lasă la calculator!

    RăspundețiȘtergere
  9. Mare adevar ai zis baghi!!! Ma bucur ca am descoperit si blogul tau prin intermediul dragei de Chiti :D Spor la scris!

    RăspundețiȘtergere
  10. Şi eu mă bucur de cunoştinţă, Pisule! Fii binevenit!

    RăspundețiȘtergere

Mă bucură comentariile şi miaucomentariile prietenilor mei!