Zborul

 

Şi astăzi am avut o aniversare. A trecut un an de când am căzut de la geam, de la etajul 4, unde locuiesc împreună cu bipezii mei. De fapt, ei spun că am căzut, părerea mea este că am zburat. Exact în urmă cu an, s-au gândit ei să scoată de la ferestre plasele contra ţânţarilor.
I-am auzit sfătuindu-se: gata, s-a făcut frig afară, ar fi trebuit să dispară muştele, ţânţarii şi celelalte gângănii, deci putem da jos plasele căci nu-şi mai au rostul. Şi apoi, mai filtrează şi lumina, producând un fel de umbră ce reduce vizibilitatea şi accentuează întunericul din casă. Asta era logica lor. A mea era alta. Încă din primăvară, câteva vrăbii grase şi obraznice, foarte gălăgioase, au început să vină la geamul nostru de la bucătărie. Întâi timide, ţop, ţop, ţop, cip-cirip... au şi atras atenţia mamei care a început să le pună firimituri. Apoi, s-au prins că sunt protejate de mine prin plasă... Şi dă-i guleai! Şi-au luat ciocul la purtare şi nici nu mă mai băgau în seamă. M-au exasperat, îmi venea să-mi smulg mustăţile de ciudă! Când am observat că şi ai mei ţin cu ele, m-am resemnat şi am început să nu le bag în seamă nici eu. Dar, cum "cu răbdarea, treci marea", m-am pus la pândă şi am aşteptat. Şi clipa cea mare sosii când au dat jos plasele. Nici nu apucase vrăbioiul cel umflat să se aşeze căci am ţâşnit spre el ca un adevărat motan ce sunt. Însă n-am apucat să pun lăbuţa pe el deoarece, imediat ce m-am văzut în aer, mi-am adus aminte că nu ştiu să zbor. Am aterizat destul de bine, totuşi, ţinând seama de înălţime şi betonul de jos. M-am zdrelit la botic, un picioruş aproape l-am dislocat, scara blocului am pus-o în alertă iar în casă am provocat mare jale. Probabil că am pierdut încă una din nenumăratele vieţi pe care le avem noi cei din neamul pisicesc. Dar am văzut şi partea bună a lucrurilor. Mi-am dat seama că, totuşi, şi pe mine mă iubeau la fel ca şi pe enervantele alea de vrăbiuţe!